Abordarea sistemică este o abordare în cadrul metodologiei cercetării științifice și a practicii sociale, bazată pe studierea obiectelor ca sisteme; o exprimare a procedurilor de reprezentare a obiectelor ca sisteme și a modurilor de a le descrie, explica și dezvolta; un ansamblu de principii sistemice.
Abordarea sistemică facilitează formularea adecvată a problemelor în științele particulare și elaborarea unor strategii eficace pentru studierea lor. La baza abordării sistemice stă considerarea unui obiect ca un ansamblu integral de elemente, împreună cu relațiile și legăturile dintre ele — adică examinarea obiectului ca sistem. Abordarea sistemică este un mod general de organizare a activității, care cuprinde orice tip de activitate, evidențiind regularitățile și interconexiunile în scopul utilizării lor mai eficace (scop).
Abordarea sistemică nu există ca un concept metodologic riguros: ea își îndeplinește funcțiile euristice rămânând un ansamblu slab structurat de principii cognitive, al căror scop fundamental este de a oferi orientarea potrivită pentru cercetări concrete. Această orientare acționează în două direcții. În primul rând, principiile de fond ale abordării sistemice permit evidențierea insuficienței obiectelor tradiționale de studiu pentru formularea și rezolvarea unor probleme noi. În al doilea rând, conceptele și principiile abordării sistemice ajută la construirea unor noi obiecte de studiu prin precizarea caracteristicilor structurale și tipologice ale acestora, contribuind astfel la formarea unor programe de cercetare constructive.
Principiile de bază ale abordării sistemice:
- Integritatea, care permite examinarea unui sistem simultan ca un întreg unitar și ca subsistem al unor sisteme de nivel superior.
- Structura ierarhică, adică prezența mai multor (cel puțin două) elemente dispuse pe baza subordonării elementelor de nivel inferior față de cele de nivel superior. Realizarea acestui principiu este vizibilă clar în exemplul oricărei organizații concrete, care reprezintă interacțiunea a cel puțin două subsisteme: subsistemul de conducere și subsistemul condus.
- Structurarea, care permite analiza elementelor unui sistem și a interrelațiilor dintre ele în cadrul unei structuri organizaționale specifice. De regulă, funcționarea unui sistem este determinată nu atât de proprietățile elementelor sale individuale, cât de proprietățile structurii înseși.
- Multiplicitatea, care permite utilizarea unei varietăți de modele cibernetice, economice și matematice pentru descrierea elementelor individuale și a sistemului în ansamblu.
- Sistemicitatea — proprietatea unui obiect de a poseda toate caracteristicile unui sistem.