Problemă

Problemă:

• o chestiune teoretică sau practică complexă care necesită studiu și rezolvare; o situație contradictorie manifestată prin poziții opuse în explicarea anumitor fenomene, obiecte sau procese și care necesită o teorie adecvată pentru rezolvarea ei;
• un obstacol pe calea atingerii unui scop stabilit. O situație este numită problematică atunci când activitatea nu poate fi desfășurată prin metodele adoptate anterior, iar atingerea rezultatului dorit în condiții schimbate este dificilă sau imposibilă;
• o discrepanță între starea existentă și starea necesară (țintă) a unui sistem, în condițiile date ale mediului, la un moment dat.

Situație problematică:

• un ansamblu real de circumstanțe pe care cineva îl consideră nesatisfăcător și dorește să îl schimbe;
• o conștientizare, apărută în cursul activității practice sau teoretice, a faptului că cunoștințele dobândite anterior sunt insuficiente, și nevoia rezultată de noi cunoștințe, urmărită printr-o investigație intenționată.

Unul dintre conceptele centrale ale analizei sistemelor moderne este problema sistemică, care se referă la problemele ce au anumite trăsături identificabile comune. Deși este imposibil să se definească precis acest concept printr-o singură formulare exhaustivă, se pot generaliza, pe baza experienței cercetării științifice, trăsăturile distinctive ale unor astfel de probleme. Printre acestea se numără:

• lipsa de structură sau structurarea slabă;
• lipsa de formalizare sau formalizarea slabă;
• contradictorialitatea;
• incertitudinea;
• ambiguitatea;
• informalitatea;
• complexitatea.

Caracteristicile unei situații problematice ca obstacol în calea atingerii unui scop:

• un grad ridicat de incertitudine (absența sau insuficiența informației);
• prezența unor contradicții evidente sau semnificative în descrierea sau evaluarea situației;
• structurare slabă sau lipsă totală de structură;
• imposibilitatea formalizării sau formalizarea slabă a situației problematice.

Conceptul de structurare a problemei, introdus de H. Simon și A. Newell (1958), privește echilibrul dintre informația cantitativă și calitativă, obiectivă și subiectivă, care descrie o anumită problemă.

Problemele bine structurate, sau bine formalizabile, admit o formulare cantitativă; cele mai esențiale dependențe ale lor sunt exprimate prin modele obiective și reprezentate sub formă simbolică, în care simbolurile capătă valori numerice. Problemele nestructurate, sau neformalizabile, dispun doar de descrieri calitative, verbale, bazate pe judecăți subiective ale indivizilor, iar relațiile cantitative dintre cele mai importante caracteristici ale problemei fie lipsesc, fie sunt necunoscute. Problemele semistructurate, sau slab formalizabile, ocupă o poziție intermediară: ele combină componente cantitative și calitative, dar predomină aspectele slab definite și insuficient înțelese.

Dinamica substanțială a problemelor sistemice poate fi descrisă doar prin scenarii sau variante posibile ale modului în care se pot dezvolta evenimentele. Aceasta se datorează faptului că, de regulă, nu există date exhaustive privind trei relații-cheie: (1) circumstanțele care înconjoară problema; (2) legăturile ei cu alte probleme; și (3) resursele necesare pentru rezolvarea ei. Este imposibil să se prevadă toate situațiile care vor fi întâlnite în procesul de rezolvare a unei probleme sistemice. Partea inițial vizibilă a unei probleme sistemice reprezintă doar o mică fracțiune din informația totală necesară pentru rezolvarea ei, restul rămânând ascuns și apărând doar pe parcursul investigației. Mai mult, problemele sistemice implică multiple metode și abordări neevidente de rezolvare, dar setul complet de opțiuni posibile nu poate fi determinat în avans.

Problemele sistemice afectează numeroase discipline științifice, însă nicio disciplină singură nu poate oferi metode eficace pentru rezolvarea lor completă. Disciplinele tradiționale își restrâng în mod deliberat domeniul de aplicare — pe motiv că numai astfel se pot obține rezultate semnificative din punct de vedere practic. În schimb, analiza sistemelor necesită integrarea intereselor științifice și practice dincolo de cadrul oricărei teorii unice, indiferent de puterea ei predictivă. O problemă sistemică poate fi rezolvată eficace doar prin asamblarea unui ansamblu de metode și cunoștințe științifice a căror complexitate corespunde celei a problemei, cuprinzând întreaga gamă de aspecte și manifestări ale obiectului studiat.

Cunoștințele și metodele diferitelor științe nu pot, prin ele însele, forma un asemenea ansamblu, deoarece le lipsește coordonarea și orientarea focalizată. Este deci necesar un mecanism sistemo-formator — capabil să gestioneze componentele individuale, să coordoneze rezultatele cercetării și să concentreze eforturile pe direcțiile cele mai importante. Analiza sistemelor îndeplinește această funcție de coordonare și integrare.

Problemele sistemice afectează numeroase aspecte eterogene ale substanței în care apar, iar aceste aspecte au relații de influență reciprocă. Încercările de a simplifica o problemă prin excluderea așa-numitelor aspecte „neesențiale” pot duce la erori. În același timp, dorința de a ține cont de toate aspectele face problema imposibil de gestionat și practic de nerezolvat. În spațiul parametrilor oricărei probleme sistemice există o regiune de compromis. Căutarea acestei regiuni este una dintre cele mai importante sarcini pragmatice ale analizei sistemelor.