Management

Managementul (rusă: upravlenie):

• un element și o funcție a sistemelor organizate de diferite tipuri — biologice, sociale și tehnice —, care asigură păstrarea structurii lor specifice, menținerea modului lor de activitate și realizarea programului și a scopurilor lor;

• o influență exercitată asupra unui sistem controlat pentru a-i asigura comportamentul necesar;
• un proces de organizare a activității unui obiect gestionat de către un subiect gestionar, în vederea atingerii scopurilor stabilite;
• o acțiune întreprinsă de un subiect, îndreptată asupra sa însuși sau asupra unor obiecte sau subiecți externi, cu scopul de a-i transforma sau de a le modifica proprietățile.

Managementul:

• ca proces — ansamblul acțiunilor manageriale care asigură atingerea scopurilor stabilite prin transformarea resurselor de la „intrare” în produse la „ieșire”;
• ca știință — un corp de cunoștințe organizate sub formă de concepte, teorii, principii, metode și forme de management;
• ca funcție — influență informațională orientată către oameni și entități economice, exercitată în scopul de a le direcționa acțiunile și de a obține rezultatele dorite;
• ca aparat — ansamblul structurilor și al oamenilor care asigură utilizarea și coordonarea tuturor resurselor sistemelor sociale în vederea atingerii scopurilor acestora.

Există, de asemenea, multe alte definiții, potrivit cărora managementul este descris ca element, funcție, influență, proces, rezultat, alegere ș.a.m.d. Atunci când este exercitat de un subiect, managementul trebuie privit ca activitate managerială. Această perspectivă explică natura sa multidimensională și reconciliază diferitele abordări ale conceptului.

Dacă managementul este exercitat de un organ de conducere, atunci desfășurarea acestei activități reprezintă o funcție a sistemului conducător; procesul de management corespunde procesului de activitate (managerială), iar acțiunea de control corespunde rezultatului acestuia. Atunci când atât organul conducător, cât și sistemul controlat sunt subiecți, managementul presupune organizarea activității subiecților conduși.

Activitatea managerială, ca formă a activității practice profesionale, are o serie de caracteristici generale. Printre acestea se numără: unicitatea și imprevizibilitatea activității umane în condiții specifice (inclusiv restricțiile determinate de capabilități și resurse limitate), capacitatea de adaptare la condiții în schimbare, capacitatea de stabilire a scopurilor și capacitatea de autoorganizare și dezvoltare. În plus, activitatea managerială se caracterizează prin mai multe trăsături distinctive:

1. Subiectivitatea activității manageriale. Activitatea managerială este fundamental subiectivă. Orice activitate este subiectivă, întrucât este întotdeauna desfășurată de un anumit subiect. Totuși, în activitatea managerială, calitățile personale ale managerilor, experiența profesională și poziția lor etică au o importanță deosebită.
2. Stabilirea autonomă a scopurilor de către subiectul gestionar este o trăsătură intrinsecă a activității manageriale. De regulă, managerul formulează independent nu doar scopul propriei activități, ci și scopul activității sistemului gestionat, le descompune în sarcini și concepe modalități de a le atinge. În unele cazuri, însă, managerul se limitează să transmită scopuri formulate la un nivel superior al sistemului.
3. Caracterul indirect al rezultatelor. Rezultatul imediat al activității manageriale este acțiunea de control exercitată asupra sistemului gestionat. Însă această acțiune nu constituie un scop în sine — ea este întreprinsă pentru a asigura comportamentul necesar al sistemului gestionat. Obiectul de studiu al activității manageriale este activitatea sistemului gestionat. Cu alte cuvinte, rezultatul final (indirect) al activității manageriale este starea (rezultatul) sistemului gestionat. Tocmai prin acest rezultat este evaluată eficacitatea managementului.
4. Caracterul creativ al activității manageriale. Managementul reprezintă, în esență, luarea deciziilor. Procesul de luare a deciziilor nu poate fi complet formalizat. El implică întotdeauna factori incerți și creativitate. Totuși, creativitatea este limitată de norme juridice, etice și de alt tip, precum și de restricții de resurse și de altă natură.
5. Necesitatea modelării, predicției și prognozării comportamentului sistemului gestionat ca răspuns la acțiunile de control.
6. Responsabilitatea subiectului gestionar pentru procesul și rezultatele propriei activități, precum și ale subiecților și/sau obiectelor pe care le gestionează. Subiectul gestionar poartă răspunderea nu doar pentru rezultatele imediate ale propriei activități, ci și pentru rezultatul indirect al acesteia — starea sistemului gestionat și rezultatele activității sale.
7. Dezvoltare și adaptare. O trăsătură distinctivă a activității manageriale este necesitatea dezvoltării atât a subiectului gestionar, cât și a sistemului gestionat, precum și adaptarea lor la condițiile externe și interne în schimbare.

Pentru a descrie funcționarea sistemelor de management organizațional se utilizează conceptul de ciclu de management — adică un model care descrie procesul de management ca o succesiune repetată de etape standard. Până în prezent au fost propuse câteva zeci de modele ale ciclului de management, de exemplu:

• ciclul lui Henri Fayol: Planificare – Organizare – Motivare – Control;
• ciclul PDCA al lui W. Edwards Deming: Planifică – Execută – Verifică – Acționează;
• ciclul Colectarea informațiilor – Planificare – Implementare – Evidență – Control – Analiză – Ajustare.

La baza oricărei activități manageriale se află ideea unui ciclu de management continuu, care utilizează pe scară largă indicatori și măsuri (pentru „descriere și măsurare”) și modele cantitative. Accentul principal este pus pe metode, instrumente și decizii menite să îmbunătățească performanța exprimată cantitativ a unei activități. Toate componentele unui sistem de management al performanței sunt reprezentate în modelele ciclului de management printr-un sistem de descrieri cantitative, indicatori și modele specifice.

Abordarea sistemică analizează obiectele și structurile de management de la general la particular. Ea propune ca organizațiile să fie privite ca sisteme de elemente, pentru care trebuie stabilite scopuri și sarcini care să asigure o dezvoltare optimă.

Elemente-cheie ale abordării sistemice în management:

• rezolvarea oricărei probleme începe cu o formulare clară a scopurilor;
• orice problemă sau sarcină trebuie privită ca un arbore al scopurilor, care raportează fiecare decizie individuală la scopurile finale;
• la stabilirea modalităților de atingere a scopurilor trebuie luate în considerare variante alternative;
• scopurile subsistemelor individuale nu trebuie să contrazică scopurile finale ale sistemului în ansamblu.

Din perspectiva abordării sistemice, managementul este un proces complex cu două niveluri distincte: controlul operațional (reglarea) și orientarea strategică. Sarcina controlului operațional este de a menține anumiți parametri ai sistemului la un nivel dat. Orientarea strategică constă în determinarea exactă a stării date pe care sistemul trebuie să o atingă. Orientarea strategică include proiectarea și planificarea, în timp ce controlul operațional include supravegherea curentă și toate funcțiile asociate acesteia.

Pentru a studia funcționarea unui sistem stohastic complex, este util să fie reprezentat ca un subsistem conducător și un subsistem condus. După ce a stabilit parametrii subsistemului condus, subsistemul conducător trebuie să îi mențină la nivelul specificat, pe baza principiului conexiunii inverse.

Reglarea bazată pe conexiune inversă asigură compensarea nu doar a perturbațiilor de un anumit tip, ci a oricăror perturbații. În acest fel, influența perturbațiilor asupra sistemului este compensată chiar și atunci când cauza lor este, în general, necunoscută. Acest lucru este deosebit de important atunci când este vorba despre sisteme foarte complexe, care nu pot fi descrise în detaliu.

Analiza sistemelor definește un sistem ca o mulțime de componente unite pentru atingerea unui scop strategic. Aceasta conduce la un scop sau la o sarcină pentru care a fost creat sistemul respectiv. Deoarece acest scop este strategic, sistemul trebuie să rezolve și numeroase sarcini tactice pentru a-l urmări.

Este de înțeles că unii manageri doresc să își concentreze eforturile asupra unor probleme individuale, particulare. Ei încearcă să extindă sfera acestor aspecte particulare, lăsând altora sarcina de a integra rezultatele numeroaselor divizii, deși problema integrării managementului le este centrală. Esența conducerii constă în coordonare și este clar că un proces de sinteză precum cel descris poate fi util managerilor de la orice nivel. Atunci când managerii se concentrează asupra unor domenii specializate individuale, riscă să piardă din vedere scopurile generale ale întreprinderilor lor și rolul lor în cadrul unor sisteme mai ample. Dacă păstrează o imagine clară a „ansamblului”, ei vor putea să își îndeplinească responsabilitățile mai eficient.

Ignorarea abordării sistemice generale poate fi deliberată — deoarece șefii de departamente sau de unități funcționale tind să supraestimeze importanța propriilor acțiuni pentru rezultatele întregii întreprinderi. Uneori, o astfel de neglijare este neintenționată, rezultând din incapacitatea decidentului de a anticipa consecințele deciziilor sale asupra altor domenii de activitate ale întreprinderii. Punctul central al aplicării abordării sistemice în management este obținerea unei imagini clare a rețelei de subsisteme și de părți interconectate care formează un întreg unitar.

Ideile abordării sistemice sunt de neconceput fără o înțelegere clară a ceea ce este un sistem. Un sistem este un complex integral de elemente interconectate dinamic. Un sistem poate fi considerat doar în unitate cu mediul său. De regulă, orice sistem este un element al unui sistem de ordin superior, iar orice element al unui sistem poate fi, la rândul său, privit ca un sistem de ordin inferior.

Integritatea unui sistem și interconexiunea elementelor sale sunt determinate exclusiv în raport cu scopul sistemului. În același timp, un sistem nu trebuie confundat cu un obiect real, întrucât orice obiect poate fi examinat din perspective diferite, iar în funcție de perspectiva aleasă, pot fi identificate multe sisteme diferite, fiecare reflectând un aspect al funcționării obiectului. Studierea funcționării sistemelor complexe prin examinarea izolată a elementelor individuale este imposibilă, deoarece sistemele complexe posedă proprietatea de emergență — capacitatea unui sistem de a manifesta proprietăți care nu sunt inerente niciunuia dintre elementele sale individuale.

Utilizarea abordării sistemice și a teoriei sistemelor a permis ca organizațiile și toate ierarhiile de management să fie privite ca unități ale părților lor componente, precum și în cadrul sistemului global al lumii externe. În același timp, a devenit posibilă integrarea ideilor și abordărilor altor școli care au dominat practica și teoria managementului în diferite perioade. Abordarea sistemică a adus în teoria managementului metodele și realizările științelor exacte, ale ingineriei, ale științelor naturii și ale științelor umaniste.

Cu toate acestea, cea mai importantă contribuție a abordării sistemice la teoria managementului a fost formarea unui nou mod de gândire. Abordarea sistemică le-a permis managerilor să determine locul organizației pe care o conduc în cadrul lumii externe, să înțeleagă că orice structură de management este un sistem deschis și, prin urmare, că gestionarea unei organizații nu poate fi concepută ca pentru un sistem închis — adică fără a lua în considerare influența mediului extern asupra proceselor interne de management. Doar odată cu apariția abordării sistemice mediul a început să fie considerat o variabilă fundamentală în management.

Un rezultat important al aplicării abordării sistemice în teoria și practica managementului este integrarea ideilor și realizărilor diferitelor școli de management. Pentru aceasta a fost suficient ca ele să fie tratate nu ca sisteme separate, ci ca subsisteme în cadrul teoriei managementului. Acest lucru a evidențiat imediat limitele fiecărei abordări și posibilitățile de utilizare a acestora — mai ales că fiecare școală de management își concentrase eforturile asupra unei singure fațete (subsistem) a organizațiilor: oamenii, structurile, metodele de management ș.a.m.d. Școala comportamentistă a investigat domeniul social al managementului. Școlile managementului științific și ale metodelor cantitative au studiat în principal managementul sistemelor tehnice. Doar abordarea sistemică a permis unirea tuturor componentelor organizațiilor într-un întreg coerent.

Abordarea sistemică a permis reprezentarea unei organizații ca un sistem deschis ale cărui „intrări” sunt resurse umane, materiale, financiare și informaționale, care — în funcție de algoritmii, abordările, metodele, instrumentele și tehnologiile de management — sunt transformate în „ieșiri” sub forma scopurilor atinse și a rezultatelor organizaționale (profit, creșterea volumului și a calității produselor, îmbunătățirea indicatorilor de performanță, stimulente materiale, creșterea productivității muncii ș.a.m.d.).