Management (RO)

Managementul reprezintă procesul de influențare a unui sistem în vederea atingerii obiectivelor stabilite, incluzând organizarea activității acestuia, menținerea structurii și a regimului de funcționare. El reprezintă un ansamblu de acțiuni orientate spre transformarea resurselor în rezultate, precum și coordonarea și utilizarea eficientă a tuturor resurselor disponibile pentru atingerea obiectivelor sistemului. Managementul se realizează prin influențe orientate spre elementele sistemului și vizează menținerea stării și comportamentului dorit al acestuia.

Conceptul de management

Managementul:

• element, funcție a sistemelor organizate de natură variată: biologice, sociale, tehnice, asigurând menținerea unei anumite structuri a acestora, susținerea regimului de activitate, realizarea programului și a obiectivelor de activitate;
• influență asupra sistemului gestionat cu scopul de a asigura comportamentul dorit al acestuia;
• procesul de organizare a activității obiectului managerial de către subiectul managerial în vederea atingerii obiectivelor stabilite.
• acțiunea subiectului, îndreptată asupra sa sau asupra obiectelor și subiectelor externe față de sine, cu scopul transformării lor sau modificării proprietăților acestora.

Managementul:

Managementul:

• ca proces – ansamblul acțiunilor manageriale care asigură atingerea obiectivelor stabilite prin transformarea resurselor de la „intrare" în produse la „ieșire\".
• ca știință – sistem de cunoștințe ordonate sub forma unor concepte, teorii, principii, metode și forme de management.
• ca funcție – influență informațională orientată spre oameni și obiecte economice, exercitată cu scopul de a le dirija acțiunile și de a obține rezultatele dorite.
• ca aparat – ansamblu de structuri și persoane care asigură utilizarea și coordonarea tuturor resurselor sistemelor sociale pentru atingerea obiectivelor acestora.

Există și numeroase alte definiții, conform cărora managementul este definit ca: element, funcție, influență, proces, rezultat, alegere etc. Dacă managementul este exercitat de un subiect, atunci managementul trebuie privit ca activitate. Această abordare — managementul ca tip de activitate practică (activitate managerială) — explică „multidimensionalitatea\" managementului și reconciliază între ele diferitele abordări ale definirii acestui concept.

Dacă managementul reprezintă activitatea organului de conducere, atunci exercitarea acestei activități constituie funcția sistemului de conducere, procesul de management corespunde procesului de activitate (managerială), influența managerială corespunde rezultatului acesteia etc. Dacă atât organul de conducere, cât și sistemul gestionat sunt subiecți, atunci managementul reprezintă activitatea (organelor de conducere) de organizare a activității (subiectelor gestionate).

Particularitățile activității manageriale

Activitatea managerială, ca unul dintre tipurile de activitate profesională practică, posedă trăsături generale comune. Printre acestea se numără: unicitatea și imprevizibilitatea activității umane în condiții specifice (inclusiv cu luarea în considerare a posibilităților și resurselor limitate), capacitatea de adaptare la condițiile în schimbare, capacitatea de stabilire a obiectivelor, capacitatea de autoorganizare și dezvoltare. Pe lângă acestea, activitatea managerială se caracterizează printr-o serie de particularități proprii:

Subiectivitatea activității manageriale. Activitatea managerială este, prin esență, subiectivă. Desigur, prin definiție, orice activitate este subiectivă, deoarece este întotdeauna exercitată de un anumit subiect, însă în cazul activității manageriale, calitățile personale ale subiectelor manageriale, experiența lor profesională și poziția etică joacă un rol esențial.

Stabilirea independentă a obiectivelor, realizată de subiectul activității manageriale (subiectul managerial), reprezintă o trăsătură indispensabilă a acesteia. De regulă, acesta formulează în mod independent nu doar obiectivul propriei activități, ci și obiectivul activității sistemului gestionat, le descompune în sarcini și formulează modalitățile de atingere a obiectivului. În unele cazuri, totuși, subiectul managerial doar transmite obiectivele formulate de nivelul ierarhic superior al sistemului.

Caracterul mediat al rezultatului activității manageriale constă în aceea că rezultatul nemijlocit al activității manageriale este influența managerială exercitată asupra sistemului gestionat. Însă această influență nu se realizează de la sine, ci cu scopul de a asigura comportamentul dorit al sistemului gestionat. Obiectul activității manageriale îl constituie activitatea sistemului gestionat. Cu alte cuvinte, rezultatul final (mediat) al activității manageriale este starea (rezultatul activității) sistemului gestionat. Și tocmai după acest rezultat se evaluează eficiența managementului și eficiența activității manageriale.

Caracterul creativ al activității manageriale. În esență, managementul înseamnă luarea deciziilor. Iar procesul de luare a deciziilor nu poate fi formalizat în totalitate; în el există întotdeauna atât factori nedeterminați, cât și elemente de creativitate. În același timp, creativitatea este, în mare măsură, reglementată de normele juridice, etice și de alte norme existente, și este „constrânsă\" de limitările de resurse și de alte restricții.

Necesitatea modelării, anticipării și prognozării comportamentului sistemului gestionat în funcție de influențele manageriale.

Responsabilitatea subiectului managerial față de procesul și rezultatele activității sale și ale activității subiectelor și/sau obiectelor gestionate de acesta. Subiectul managerial poartă răspundere nu doar pentru rezultatele nemijlocite ale propriei activități, ci și pentru rezultatul mediat al acesteia – pentru starea sistemului gestionat și pentru rezultatele activității sale.

Dezvoltarea și adaptarea. O particularitate a activității manageriale constă în necesitatea dezvoltării atât a subiectului managerial, cât și a sistemului gestionat, precum și a adaptării acestora la condițiile externe și interne în schimbare.

Ciclul managerial

Pentru descrierea funcționării sistemelor de management organizațional se utilizează conceptul de ciclu managerial, adică un model care descrie procesul de management ca o repetare secvențială a etapelor tipice. În prezent sunt cunoscute câteva zeci de modele de descriere a ciclului managerial, de exemplu:

• ciclul lui A. Fayol. Planificare – Organizare – Stimulare (motivare) – Control;
• ciclul lui W. Deming PDCA. Plan – planifică, Do – execută, Check – verifică, Act – acționează;
• ciclul Colectare de informații – Planificare – Realizare – Evidență – Control – Analiză – Reglementare;

La baza oricărei activități manageriale stă ideea unui ciclu continuu de management, care utilizează pe scară largă metrici și indicatori (pentru „descriere și măsurare\") și modele cantitative. Principalul focar de atenție este concentrat pe metodele, instrumentele și soluțiile orientate spre creșterea eficienței activității, exprimată cantitativ. Toate componentele sistemului de management al performanței activității sunt reprezentate în modelele aplicate ale ciclului managerial printr-un sistem de descrieri cantitative concrete, indicatori și modele.

Abordarea sistemică în management

Abordarea sistemică, realizând principiul analizei oricăror obiecte și structuri de management „de la general la particular\", a propus să fie considerate organizațiile drept sisteme de elemente, pentru care trebuie formulate obiective și sarcini care să asigure dezvoltarea lor optimă.

Principalele componente ale abordării sistemice în management:

• rezolvarea oricăror probleme începe cu formularea clară a obiectivelor;
• problema sau sarcina trebuie privită ca un arbore de obiective, în interconexiunea fiecărei soluții particulare cu obiectivele finale;
• la determinarea căilor de atingere a obiectivelor trebuie luate în considerare alte variante posibile și alternative;
• nu trebuie permis ca obiectivele subsistemelor individuale să contrazică obiectivele finale ale sistemului.

Managementul din perspectiva abordării sistemice

Managementul din perspectiva abordării sistemice reprezintă un proces complex, alcătuit din reglementare și management propriu-zis. Sarcina reglementării constă în menținerea anumitor parametri ai sistemului la nivelul stabilit. Managementul propriu-zis constă în definirea tocmai a acelei stări stabilite a sistemului. Managementul înseamnă proiectare, planificare, adică funcții strategice, iar reglementarea înseamnă conducere operativă și toate funcțiile asociate acesteia.

Pentru studiul funcționării unui sistem stochastic complex este oportun să fie prezentat acest sistem sub forma unei subsisteme de conducere și a unei subsisteme conduse. Stabilind parametrii subsistemului condus, subsistema de conducere trebuie să îi mențină la nivelul stabilit, conform principiului feedback-ului.

Reglementarea cu feedback garantează compensarea perturbațiilor nu doar de un anumit tip, ci și a oricăror perturbații în general. În același timp, este compensată influența perturbațiilor asupra sistemului, cauza apariției cărora este, în general, necunoscută. Acest lucru este deosebit de important atunci când avem de-a face cu sisteme foarte complexe, care nu se pretează la o descriere detaliată.

Din punctul de vedere al analizei sistemice, termenul „sistem\" poate fi definit ca un complex integral de elemente conectate dinamic, reunite pentru atingerea unui anumit obiectiv strategic. În legătură cu aceasta apare un obiectiv (sau o sarcină) pentru atingerea (rezolvarea) căruia a fost creat sistemul. Și deoarece acest obiectiv este strategic, sistemul trebuie să rezolve, pentru atingerea lui, și numeroase sarcini tactice.

Este pe deplin explicabilă dorința unor conducători de a-și concentra eforturile asupra unor chestiuni particulare, individuale. Ei încearcă să extindă limitele particularităților, lăsând deoparte sarcina integrării rezultatelor obținute de numeroase subdiviziuni, deși tocmai problema integrării managementului este centrală pentru ei. Esența conducerii constă în coordonare, și este evident că un proces de sinteză, similar celui menționat, poate fi util conducătorilor de cele mai variate niveluri. Atunci când conducătorii se concentrează asupra unor domenii specializate separate, ei pot pierde din vedere obiectivele generale ale întreprinderilor lor și rolul acestora în sisteme mai mari. Dacă vor înțelege clar „imaginea de ansamblu\", vor putea să-și îndeplinească mai eficient obligațiile.

Ignorarea abordării de ansamblu a sistemului poate fi intenționată, din cauza tendinței conducătorilor de departamente sau subdiviziuni funcționale de a supraestima importanța propriilor acțiuni pentru rezultatele activității generale. Uneori o astfel de ignorare apare neintenționat, ca urmare a incapacității persoanei care ia decizii cu privire la chestiuni particulare de a-și imagina consecințele deciziilor adoptate pentru alte direcții de activitate ale întreprinderii. Esențial în utilizarea abordării sistemice în management constă în obținerea unei imagini clare a rețelei de subsisteme și a componentelor interconectate care formează un tot unitar.

Ideile abordării sistemice sunt de neconceput fără un concept clar al sistemului. Sistemul este un complex integral de elemente conectate dinamic. Sistemul poate fi privit doar în unitate cu mediul înconjurător. De regulă, orice sistem reprezintă un element al unui sistem de ordin superior, iar elementul oricărui sistem poate fi considerat, la rândul său, ca un sistem de ordin inferior.

Integritatea sistemului și interconexiunea elementelor sale se determină exclusiv în raport cu obiectivul sistemului. Totodată, sistemul nu poate fi identificat cu obiectul real, deoarece orice obiect poate fi privit din unghiuri diferite; în funcție de aceasta, pot fi evidențiate numeroase sisteme care reflectă unul sau altul aspect al funcționării obiectului. Este imposibil să se studieze funcționarea unor sisteme complexe pe baza cercetării elementelor individuale, deoarece sistemele complexe posedă proprietăți de emergență — capacitatea sistemului de a manifesta proprietăți care nu sunt proprii niciunui element al sistemului.

Utilizarea abordării sistemice și a teoriei sistemelor a contribuit la perceperea organizațiilor și a oricăror ierarhii de management ca un tot unitar al componentelor lor, precum și în sistemul global al lumii externe. Totodată, a apărut posibilitatea de a integra ideile și abordările altor școli, care au dominat practica și teoria managementului în diferite perioade. Abordarea sistemică a adus în teoria managementului metode și realizări obținute în științele exacte, tehnică, științele naturale și umaniste.

Cu toate acestea, principalul aport al abordării sistemice în teoria managementului îl reprezintă formarea unui nou mod de gândire. Abordarea sistemică a permis conducătorilor să determine locul organizației pe care o conduc în sistemul lumii externe, să înțeleagă că orice structură de management este un sistem deschis și, ca urmare, că managementul organizației nu poate fi construit ca pentru un sistem închis, adică fără a ține seama de influența mediului extern asupra proceselor de management din interiorul organizației. Abia odată cu utilizarea abordării sistemice în management, mediul a început să fie considerat una dintre principalele variabile ale managementului.

Un rezultat important al aplicării abordării sistemice la teoria și practica managementului constă în apariția posibilității de a uni toate ideile și realizările obținute de diferitele școli de management. Pentru aceasta a fost suficient să fie reprezentate nu ca sisteme, ci ca subsisteme în teoria managementului. Imediat a apărut o reprezentare a limitărilor abordărilor și a posibilităților de utilizare a acestora. Cu atât mai mult cu cât fiecare școală de management îșă concentra eforturile asupra unuia dintre aspectele (subsistemele) organizațiilor: oameni, structuri, metode de management etc. Școala behavioristă a cercetat domeniul social al managementului. Școlile managementului științific și al metodelor cantitative au studiat în principal aspectele managementului în sistemele tehnice. Doar abordarea sistemică a permis unirea tuturor componentelor organizațiilor într-un tot unitar.

Abordarea sistemică a permis reprezentarea organizației ca sistem deschis, ale cărui „intrări\" sunt resursele umane, materiale, financiare și informaționale, unde acestea, în funcție de algoritmii, abordările, metodele, mijloacele și tehnologiile de management, sunt transformate în „ieșiri\" sub forma obiectivelor atinse și a rezultatelor activității organizației (profit, creșterea masei de mărfuri și a calității produselor, creșterea indicatorilor de activitate, stimulare materială, creșterea productivității muncii etc.).