Dezvoltarea abordării sistemice

Istoria dezvoltării abordării sistemice — este drumul de la înțelegerea filozofică a complexității la crearea instrumentelor de gestionare a acestei complexități. Analiza sistemică a unit numeroase discipline, devenind o parte integrantă a instrumentarului științific și practic al secolului XXI.

Analiza sistemică ca direcție științifică s-a format în secolul XX, însă rădăcinile sale se află în antichitate și sunt legate de evoluția conceptelor despre integritate, interacțiunea părții și întregului, structuralitate și dinamica sistemelor. Istoria dezvoltării analizei sistemice reflectă tranziția de la înțelegerea filozofică a sistemicității la crearea metodelor formalizate de modelare și gestionare a obiectelor complexe.

Origini antice și preștiințifice

Ideile care stau la baza analizei sistemice apar încă în filozofia Greciei Antice. Aristotel a formulat principiul conform căruia întregul este ceva mai mult decât suma părților sale — aceasta este una dintre primele expresii ale ideii de integritate sistemică. În epoca Renașterii și a Timpurilor Moderne, reprezentările despre structură și ordine în natură s-au aprofundat datorită metodelor de inducție și deducție (F. Bacon, R. Descartes), precum și creării de modele matematice ale interacțiunilor (I. Newton, G. Leibniz).

Secolul XIX: formarea premiselor gândirii sistemice

În secolul XIX apar abordări care reflectă ideile de organizare și integritate:

• În chimie (A. Butlerov) — teoria structurii chimice ca exemplu de dependență sistemică a proprietăților de structură;
• În biologie — teoria celulară (Schwann și Schleiden), ideile despre adaptare și evoluție (H. Spencer, Ch. Darwin);
• În filozofie — diferențierea și integrarea ca procese universale.

Apare necesitatea integrării cunoașterii umaniste și formale — premisă a viitoarelor științe interdisciplinare.

Începutul secolului XX: apariția direcțiilor sistemice

La începutul secolului XX sunt întreprinse încercări de înțelegere a legilor organizaționale universale:

• A. A. Bogdanov introduce conceptul de tectologie — știința organizațională generală, în care descrie principiul echilibrului mobil ca formă de existență a sistemelor deschise;
• E. Bauer formulează principiul dezechilibrului fundamental al sistemelor vii, subliniind caracterul lor activ și consumul continuu de energie pentru menținerea integrității structurale.

Atât tectologia lui Bogdanov, cât și principiul dezechilibrului al lui Bauer au devenit precursori ideologici și metodologici ai multor direcții ulterioare în științele sistemelor, inclusiv:

• teoria generală a sistemelor a lui L. von Bertalanffy,
• sinergetica lui H. Haken,
• teoria autoorganizării și a dinamicii neliniare,

Tectologia lui A. A. Bogdanov

Unul dintre primele demersuri spre gândirea sistemică a fost tectologia, elaborată de A. A. Bogdanov (numele real — Alexandr Alexandrovici Malinovski). În lucrarea sa în mai multe volume «Tectologia. Știința organizațională generală» (1903–1922), Bogdanov a urmărit să identifice legile organizaționale universale, care acționează la toate nivelurile: fizic, biologic, social și cultural.

Principala teză a tectologiei — principiul echilibrului mobil, conform căruia orice sistem organizat își menține stabilitatea datorită interacțiunii continue cu mediul extern și compensării schimbărilor apărute. În acest sens, sistemul este considerat un participant activ al schimbului de substanță, energie și informație, iar stabilitatea sa — rezultatul unui echilibru dinamic.

Bogdanov a fost de fapt unul dintre primii care a introdus conceptul de sistem deschis, deși folosea propriul aparat conceptual — «ingresie», «egresie», «disimilare», «asimilare» etc. În ciuda complexității terminologiei, tectologia a anticipat multe idei ale teoriei generale a sistemelor și ale dinamicii sistemice.

Principiul dezechilibrului al lui E. Bauer

În anii 1930, biologul ungaro-rus Ervin Bauer a propus un principiu fundamental pentru biologie și teoria sistemică: sistemele vii sunt fundamental dezechilibrate. În lucrarea sa «Biologia teoretică» (1935) este expusă ideea conform căreia, spre deosebire de obiectele fizice și chimice, sistemele vii nu se află niciodată în stare de echilibru, ci efectuează continuu un lucru mecanic împotriva entropiei pe seama propriei energii libere.

Organismul, în concepția lui Bauer, nu consumă pur și simplu energie externă, ci o utilizează în primul rând pentru menținerea propriei structuri interne dezechilibrate. Aceasta înseamnă că stabilitatea unui sistem viu este asigurată nu doar de afluxul extern de energie, ci și de redistribuirea și acumularea ei activă în structuri țintă — precursor al conceptelor de «biopotențial» și «activitate țintă».

Bauer a fundamentat astfel orientarea internă și organizarea sistemelor vii, făcând un pas spre înțelegerea autoorganizării și dezvoltării durabile, ceea ce a devenit esențial pentru viitoarele concepte ale sistemelor cu comportament orientat spre scop.

Mijlocul secolului XX: instituționalizarea abordării sistemice

În cea de-a doua pătrime a secolului XX, abordarea sistemică a trecut din faza căutărilor teoretice la instituționalizarea științifică. Aceasta s-a manifestat prin formarea unor discipline de sine stătătoare, școli academice, termeni și concepte științifice, structuri organizaționale, precum și prin apariția unor direcții ale analizei sistemice orientate spre practică.

În această perioadă, gândirea sistemică începe să capete forme științifice conturate:

• Cibernetica (N. Wiener) — știința despre conducere și comunicare în organismele vii și în mașini;
• Cercetarea operațională — abordare interdisciplinară pentru rezolvarea problemelor de conducere și optimizare, dezvoltată începând cu anii 1940;
• Teoria generală a sistemelor (L. von Bertalanffy) — conceptul de sistem deschis, capabil de autoreglare și complexificare împotriva entropiei.

Cibernetica și aplicațiile inginerești

Unul dintre etapele cheie ale instituționalizării a fost constituirea ciberneticii ca știință a conducerii, comunicării și reglării în sisteme tehnice, biologice și sociale. Cibernetica a primit impuls în anii 1940, inclusiv datorită lucrărilor lui Norbert Wiener, care a formulat bazele abordării universale a sistemelor autoreglabile.

Ideile ciberneticii au fost recepționate și dezvoltate în URSS. În 1959, pe lângă Prezidiul Academiei de Științe a URSS, a fost creat Consiliul Științific pentru problema complexă „Cibernetica" sub conducerea academicianului A. I. Berg. În aceeași perioadă au început să se dezvolte activ direcțiile biotehnică și inginerească, inclusiv automatizarea, conducerea și prelucrarea informației.

Cercetarea operațională

Paralel s-a conturat direcția cercetării operaționale (CO) — disciplină orientată spre rezolvarea problemelor practice de conducere, planificare și optimizare în condiții de resurse limitate și incertitudine. CO a crescut din aplicațiile militare ale celui de-al Doilea Război Mondial și s-a răspândit rapid în economie, logistică și industrie. În URSS, dezvoltarea CO este legată de oameni de știință precum L. V. Kantorovich, E. S. Ventțel, N. P. Buslenko, N. N. Moiseev și alții, care au contribuit la dezvoltarea metodelor de modelare, analiză statistică, optimizare și modelare prin simulare a sistemelor complexe.

Formarea teoriei generale a sistemelor

Un pas emblematic a fost formularea teoriei generale a sistemelor (General System Theory) de către biologul austriac Ludwig von Bertalanffy. Conceptul său de sistem deschis, aflat în interacțiune permanentă cu mediul înconjurător, a permis să se confere formalitate și universalitate gândirii sistemice. Spre deosebire de cibernetică, orientată spre conducere și feedback-uri, teoria lui Bertalanffy accentua structura, ierarhia și evoluția sistemelor.

Apariția analizei sistemice ca domeniu aplicativ

În aceeași perioadă se conturează analiza sistemică ca direcție aplicativă, orientată spre:

• formularea problemelor complexe interdisciplinare;
• modelare cu luarea în considerare a multifactorialității și incertitudinii;
• integrarea diferitelor metode (formale și de expertiză);
• elaborarea deciziilor manageriale.

A doua jumătate a secolului XX: Formarea analizei sistemice ca disciplină aplicativă

În a doua jumătate a secolului XX, analiza sistemică se conturează ca teorie aplicativă, orientată spre rezolvarea problemelor în condiții de incertitudine, multicriterialitate și complexitate ridicată. Stimulul pentru aceasta a fost dezvoltarea:

• sistemelor automatizate de conducere,
• matematicii aplicate și teoriei luării deciziilor,
• ingineriei sistemelor și științelor manageriale.